Transnistria: De la distrugerea unei culturi la exterminarea prin ignorare

Bucovina: O moștenire europeană sub stăpânire românească

Timp de secole, Bucovina a fost un mozaic complex de diverse grupuri etnice, în care viața evreiască era profund înrădăcinată în identitatea regiunii. Un simbol strălucitor al acestei integrări a fost Dr. Eduard Reiss. În calitate de primar al Cernăuțiului, el a condus singura capitală de provincie din Austro-Ungaria care a avut un evreu în această funcție supremă. Cernăuțiul însuși se dezvoltase, de la anexarea austriacă, dintr-o așezare nesemnificativă într-un centru radiant al urbanității europene – cu o universitate de prestigiu, arhitectură magnifică și un rol central de nod de transport între Est și Vest.

Totuși, acest ansamblu devenise deja fragil în multe locuri înainte de război. Deși un antisemitism sesizabil exista încă din epoca austriacă, excluderea a devenit o practică sistematică după anexarea românească din 1918. Sub stăpânirea românească, naționalismul agresiv și rasismul au devenit o ideologie atotcuprinzătoare, chiar dacă nu o doctrină oficială de stat. Un exemplu proeminent în acest sens a fost cariera istoricului Ion I. Nistor (1876–1962). Acesta a fost profesor și rector la Cernăuți și, în calitate de ministru în diverse guverne, a promovat neîncetat românizarea.

Toate grupurile non-române au suferit de pe urma acestei marginalizări: funcționari, profesori și universitari evrei, ucraineni și germani au fost înlăturați sistematic din funcții. Deși minoritatea de limbă germană a dus-o ceva mai bine decât alte grupuri, nici aceasta nu a fost scutită de represiuni și a suferit masiv sub noua ordine.

Trauma „anului rusesc” (1940–1941)

Un punct de cotitură decisiv a fost așa-numitul „an rusesc”. În urma protocolului adițional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, prin care Germania nazistă și Uniunea Sovietică au împărțit Europa de Est, Bucovina de Nord a fost atribuită URSS. La 28 iunie 1940, Armata Roșie a ocupat teritoriul. Anul care a urmat a fost marcat de un regim de teroare sovietic, care a evocat experiențele traumatice din Primul Război Mondial. Mii de intelectuali, proprietari de pământ și membri ai elitelor sociale au fost arestați arbitrar și deportați în Siberia. Acest an de opresiune a servit ulterior românilor reveniți drept pretext cinic pentru a defăima populația evreiască ca fiind „colaboratori bolșevici”.

Invazia și asasinarea rabinului-șef Dr. Mark

Odată cu invadarea URSS la 22 iunie 1941, situația s-a schimbat din nou. Trupele române au înaintat din sud, în timp ce Wehrmacht-ul german și Einsatzgruppe 10B au intrat în Bucovina din nord. Teroarea împotriva populației evreiești a început imediat. Un simbol cutremurător este destinul rabinului-șef Dr. Abraham Jakob Mark.

La 7 iulie 1941, acesta a fost ridicat de acasă de unități SS și dus la sinagogă. Când aceasta a fost incendiată a doua zi, l-au forțat pe Mark să urce pe acoperișul hotelului „Vulturul Negru” (Schwarzer Adler) pentru a-l obliga să privească distrugerea operei sale de o viață. La 9 iulie, a fost împușcat de germani, împreună cu alți prizonieri, pe malul Prutului. Soția sa, Perla Mark, a depus mărturie despre acest lucru în 1961, în procesul lui Eichmann.

Ghetoul din Cernăuți și salvarea prin Popovici și Schellhorn

La 11 octombrie 1941, autoritățile române au ordonat înființarea unui ghetou. Într-un cartier din jurul Pieței Sfânta Maria (Marienplatz), unde anterior locuiseră aproximativ 5.000 de oameni, au fost înghesuiți în câteva zile circa 50.000 de persoane. Condițiile erau catastrofale în spălătorii și pivnițe supraaglomerate. Ghetoul, delimitat de un gard de scânduri, a servit ca etapă logistică pentru deportările prin gară.

În mijlocul acestui întuneric, a existat un act de umanitate: primarul Traian Popovici și consulul german Dr. Fritz Schellhorn au colaborat pentru a salva mii de oameni de la deportare. Ei l-au convins pe Antonescu că 20.000 de evrei erau indispensabili ca specialiști pentru funcționarea orașului. Popovici a eliberat autorizații de protecție riscându-și viața. Deși numărul acestora a fost redus după demiterea sa, împreună au salvat mii de vieți.

Cruzimea deportării: Marșurile morții

Deportările din Cernăuți și Rădăuți nu au fost un proces birocratic, ci o izbucnire de violență brută. Deoarece au început în iunie și iulie, mulți oameni purtau doar rochii ușoare de vară. Trenurile se opreau de obicei după un scurt drum pe malul Nistrului. Ceea ce a urmat au fost marșuri nesfârșite ale morții spre est.

Oamenii au fost maltratați și jefuiți. Cei care cădeau de epuizare erau lichidați. Astfel a fost împușcată și mama lui Paul Celan într-un șanț de la marginea drumului. Pe malul Nistrului, deportații au fost adesea împinși fără discernământ în ape, unde nenumărați s-au înecat sau au fost împușcați.

Transnistria: Exterminarea prin ignorare calculată

Zona de destinație a fost Transnistria, un teritoriu între Nistru și Bugul de Sud aflat sub administrație românească. Istoric este atestat faptul că Hitler și Antonescu s-au întâlnit de mai multe ori pentru a discuta despre persecuție. Brutalitatea trupelor române la punctele de acces a fost atât de excesivă, încât chiar și rapoartele Wehrmacht-ului și ale SS-ului au criticat tratamentul „inhuman” – din grija pentru ordinea militară.

În Transnistria însăși, nu exista aproape nimic. Supraviețuitorii, „hăituiți fără odihnă ca niște câini”, au fost împinși în ruine, foste colhozuri sau grajduri de porci fără ferestre și uși. Nu exista hrană, apă curată sau medicamente. Puținele alimente puteau fi obținute doar prin troc de la populația locală de țărani în schimbul ultimelor bunuri. Schimbul valutar din ruble în lei a distrus orice economii rămase și a aruncat chiar și pe cei înstăriți în mizerie.

Zona a fost închisă ermetic ca „curtea din spate a Imperiului Român”; cei nedoriți au fost închiși acolo – departe de ochi, departe de minte. Pe lângă populația evreiască, mii de romi și sinți au fost uciși aici. Autoritățile au lăsat pur și simplu oamenii să moară.

Când a venit iarna aspră de stepă, cu temperaturi de sub -30 de grade, îmbrăcămintea ușoară de vară a devenit o condamnare la moarte. Edemelor de foame le-a urmat tifosul exantematic, care s-a răspândit necontrolat din cauza lipsei de igienă. Familii întregi au murit în ruine; cei morți rămâneau adesea zile întregi lângă cei vii. Când Armata Roșie a sosit în primăvara anului 1944, Transnistria era un uriaș cimitir în aer liber.

Sfârșitul amar și întoarcerea dificilă (1944–1947)

În primăvara anului 1944, Armata Roșie a înaintat inexorabil spre vest, ajungând în cele din urmă în regiunea Transnistriei. Deși dictatorul Ion Antonescu a fost înlăturat în România în august 1944, acest lucru nu a însemnat o întoarcere imediată acasă pentru supraviețuitorii lagărelor. Drumul de întoarcere în Bucovina a fost anevoios și plin de obstacole birocratice și fizice; pentru mulți, a durat până în 1947 până au ajuns din nou la Cernăuți sau Rădăuți. Însă casa pe care au găsit-o era una complet diferită.

Cei întorși nu au fost bineveniți în propriul oraș. Majoritatea caselor și apartamentelor erau între timp ocupate de alți oameni, care nu voiau să părăsească proprietatea furată. La aceasta s-a adăugat o politică demografică direcționată a noilor stăpânitori sovietici: conducerea a colonizat sistematic în Bucovina persoane vorbitoare de limbă rusă, în principal din estul Ucrainei – în special din Harkov. Acest lucru s-a întâmplat, pe de o parte, deoarece orașele din est fuseseră distruse masiv de tactica germană a „pământului pârjolit”, dar și pentru a submina naționalismul ucrainean prin așezarea unor cetățeni sovietici loiali.

Holocaustul nu a jucat aproape niciun rol în istoriografia sovietică postbelică. Tragedia specific evreiască a fost trecută sub tăcere; oficial, existau doar „victime ale fascismului” sau „cetățeni sovietici pașnici” care căzuseră în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Suferința individuală din Transnistria a devenit astfel parte a unui mit colectiv sovietic al eroismului și victimizării, în care nu exista loc pentru identitatea evreiască.

Fuga, expulzarea și lagărele din Cipru

Evreii care supraviețuiseră ororilor din Transnistria s-au confruntat cu o nouă opresiune în Uniunea Sovietică. Supraviețuitorii au fost adesea nu doar lăsați, ci chiar împinși să părăsească Bucovina spre România. Li s-a promis continuarea călătoriei spre Palestina (Erez Israel), dar pentru mulți aceasta a devenit o altă odisee a suferinței. Din cauza politicii restrictive de imigrație a britanicilor, mii de oameni au fost blocați în lagăre de detenție din Cipru.

Acolo, mizeria s-a repetat: oameni care tocmai scăpaseră de frigul din Transnistria au trăit ani de zile în corturi, expuși intemperiilor. Când, în cele din urmă, li s-a permis să imigreze după fondarea statului Israel, cei fără contacte locale sau rude au fost din nou închiși – în special în lagărul de la Athlit. Pentru mulți evrei bucovineni, drumul spre libertate a fost astfel pavat cu sârmă ghimpată care i-a însoțit timp de aproape un deceniu.

Viața evreiască în clandestinitatea sovietică

În Bucovina însăși, viața evreiască s-a retras în sfera privată în perioada sovietică. Deoarece religia oficială de stat era ateismul, orice practică religioasă era considerată suspectă. Cu toate acestea, viața comunitară evreiască a continuat în secret, adesea cu știrea autorităților, dar cât mai invizibil posibil. La început, sinagoga din strada Russkaja era încă în funcțiune.

În anii 1950, însă, sinagoga din strada Ruska a trebuit să își înceteze activitatea sub presiunea autorităților. După aceea, a mai rămas doar Sinagoga Benjamin din strada Lukyjana Kobylytsin ca ultim lăcaș de cult oficial, unde tradiția evreiască a fost continuată în condiții dificile.

Renașterea în prezent

După colapsul Uniunii Sovietice și independența Ucrainei, a început o renaștere lentă a infrastructurii evreiești. Astăzi, moștenirea evreiască este din nou o parte vizibilă a peisajului urban. Un simbol central al acestei renașteri este Sinagoga Korn, care astăzi este din nou deschisă pentru slujbe și viața comunitară.