Drumul scrisorilor: De la zona de excludere la patrimoniul mondial

Scrisori din iad: Circumstanțele supraviețuirii

Cele 192 de scrisori din colecția Dr. Albert Twers nu sunt documente istorice obișnuite; ele sunt ultimele semne de viață dintr-un spațiu al morții programate. În zona militară de excludere Transnistria, acel teritoriu dintre râurile Nistru și Bugul de Sud aflat sub administrație română, evreii deportați din Bucovina au fost lipsiți de orice bază legală. Trăiau în ruine, cotețe de porci și lagăre improvizate, loviți de foame, frig și epidemiile devastatoare de tifos exantematic. În această izolare absolută, în care lumea își întorsese fața, cuvântul scris era singura dovadă rămasă a propriei existențe.

Scrisorile au fost redactate în condiții de lipsuri de neimaginat – pe mici petice de hârtie, pe spatele unor formulare sau pe marginile vechilor ziare, adesea la lumina lumânării și printre lacrimi, către cei dragi de acasă. Totuși, drumul acestor mesaje era un pericol mortal. Deoarece Transnistria era închisă ermetic, nu exista o cale poștală oficială. Orice bucată de hârtie care părăsea zona fără ștampila cenzurii era considerată, conform codului penal militar român, un instrument de spionaj sau sabotaj. Albert Twers și-a asumat această povară. A transportat scrisorile clandestin, ascunse direct pe corpul său, pe lângă posturile de jandarmerie înarmate și controalele severe. Pentru expeditori, el era „curierul speranței”; pentru sistem, un dușman al statului care își risca zilnic viața pe eșafod.

Arestarea și stratagema juridică

După o monitorizare precisă de luni de zile de către Siguranța Statului, serviciul secret român, arestarea a avut loc în gara din Cernăuți. Albert Twers a fost reținut, iar cele 192 de scrisori au fost confiscate. Având în vedere că regimul îl considera deja „nesigur din punct de vedere politic” din cauza biografiei sale și a căsătoriei cu o evreică, scopul anchetatorilor era clar: un proces spectacol pentru înaltă trădare și spionaj. Se dorea oferirea unui exemplu care să înăbușe din fașă orice formă de curaj civic.

Dar Twers a contracarat această tentativă de distrugere cu precizia rece a unui jurist experimentat. Știa că negarea era inutilă având în vedere scrisorile confiscate. Într-un act strălucit de autoconservare, a recunoscut fapta, dar a redefinit-o juridic: a admis deschis că a ocolit deliberat cenzura militară și a subliniat – aproape provocator – că nu a folosit mărci poștale. S-a declarat astfel vinovat de fraudă poștală și eludarea cenzurii. Această mișcare a fost genială: un fraudator poștal nu era un trădător politic. Prin această mărturisire a unei infracțiuni „obișnuite”, serviciul secret a pierdut competența, iar cazul a trebuit transferat jandarmeriei obișnuite. Twers și-a salvat astfel viața, retrogradându-se singur la statutul de simplu criminal pentru a evita execuția ca dușman al statului.

Barierele lingvistice și logica mijloacelor de probă

Jandarmeria română se afla acum în fața unui dezastru logistic. În timp ce în epoca austriacă administrația avusese grijă să recruteze funcționari și polițiști direct din Bucovina pentru a putea comunica în amestecul de limbi (germană, română, ucraineană, idiș, polonă), Regatul României urmărea o politică de românizare radicală. Jandarmii trimiși din Vechiul Regat nu înțelegeau niciun cuvânt din corespondența confiscată.

Deoarece scrisorile fuseseră admise formal ca mijloace de probă în timpul procesului, s-au aplicat regulile stricte ale birocrației judiciare. Mijloacele de probă dintr-un proces în curs sunt supuse unei interdicții de distrugere; ele nu pot fi sub nicio formă pur și simplu eliminate. Pentru a putea fi folosite, trebuiau traduse – un proces atât de costisitor și de durată încât autoritățile au capitulat în cele din urmă, limitându-se la 21 de scrisori exemplare. Încăpățânarea birocratică de a păstra probele până la sfârșitul procesului și după acesta a devenit, în mod paradoxal, salvatoarea acestor documente.

Epoca sovietică: Tăcerea sub masca victoriei

După sfârșitul războiului și ocuparea sovietică a Bucovinei, documentele au intrat într-o fază de uitare profundă. Administrația arhivistică sovietică era marcată de o ideologie clară: în timp ce transporta cantități masive de arhive ca pradă de război la Moscova sau Sankt Petersburg, ceea ce lăsa pe loc era adesea ignorat. Sovieticii au început un sistem arhivistic cvasi-nou, care se baza tehnic pe vechile numere de Fond, dar care reprezenta o ruptură radicală în ceea ce privește conținutul.

Scrisorile din colecția Twers nu prezentau niciun interes pentru noii stăpânitori. Holocaustul ca crimă singulară împotriva populației evreiești nu exista în narațiunea sovietică; se vorbea doar despre „cetățenii sovietici pașnici” uciși de fascism. Deoarece scrisorile nu aveau nicio legătură directă cu eroica Armată Roșie sau cu rezistența comunistă, ele au fost clasificate drept material irelevant al unui sistem de justiție românesc „burghezo-fascist”. Au rămas în Fondul 1061 – invizibile, neiubite, dar din fericire nedistruse.

Perioada ucraineană și redescoperirea

Abia după independența Ucrainei a început o nouă evaluare a fondurilor. Aproape 60 de ani mai târziu, tânărul istoric local de atunci, Serhii Osaciuk, le-a găsit. El a realizat imediat că acest dosar nu era o simplă procedură juridică, ci o acuzație morală împotriva uitării. Abia ca urmare a descoperirii sale și a recunoașterii semnificației lor, documentele au fost clasificate oficial ca UD (Documente Unice) – cea mai înaltă categorie de protecție pentru patrimoniul cultural în arhivele ucrainene. Deși astfel de unicate ar fi trebuit transferate la Kyjiw, colecția a rămas la Cernăuți. Pe această bază, Osaciuk, împreună cu istoricul austriac Benjamin Grilj, a inițiat proiectul internațional de cercetare pentru a reda publicului mondial vocile din Transnistria. Astăzi, arhivistii ucraineni depun eforturi extraordinare în condiții extreme pentru a păstra această moștenire ca parte a memoriei globale a Holocaustului.