Dragii mei,
dacă v-aţi gândi la ce e mai rău referitor la situaţia noastră, nu v-aţi putea face nici măcar o vagă idee despre suferințele noastre, despre nenorocirea noastră. Nu exagerăm cu nimic atunci când vă spunem, că mai degrabă ar fi trebuit să riscăm să fim împuşcaţi şi să ne ascundem în C. decât să fi venit aici. Nicicând nu am fost atât de săraci şi mai ales atât de lipsiţi de speranţe ca acum. Hăituiţi ca animalele, mereu în nesiguranţă, fără un ţel şi mai ales fără perspectiva de a rezista iarna asta, oricât de ciudat ar suna, fără a dori a mai salva această viaţă mizerabilă, a ne mai prelungi chinurile, aproape fără nădejdea de a apuca zile mai bune, agăţându-ne de singura posibilitate de a stabili o legătură cu voi şi de
a primi de la voi ajutorul deosebit de necesar pentru a ne menţine pur şi simplu în viaţă, fie ea cât de umilă.
Dragii mei, nu ştiu dacă am găsit cuvintele potrivite pentru a vă relata despre situaţia noastră nefericită. Ar fi mult mai simplu dacă v-aş scrie că suntem pur şi simplu fără bani, că ne-am pierdut bunurile, care în parte ne-au fost luate, că alimentele sunt foarte, foarte scumpe chiar şi pentru cei ce au bani (30 de ruble şi mai mult o pâine, 2 ruble un ou, 60 de ruble o chintală de lemne, 400 de ruble chiria pe lună (etc. etc.), iar pe o rublă ni s-au dat 40 lei.
Lucruri de valoare precum ceasuri sau altele nu avem, nu mai avem nimic decât certitudinea că dacă nu vine ajutor în cel mai scurt timp, vom sfârşi la fel de mizerabil ca mii de alţi oameni. Vorbim adesea despre moarte, pentru noi, ea nu mai reprezintă soluţia cea mai proastă, există lucruri mult mai supărătoare. Am fost izgoniţi din Atachi, am fost alungaţi şi din Moghilev, unde am dormit pe podea într-o casă distrusă fără ferestre,
în frig şi mizerie, rugându-l pe Dumnezeu să fim lăsaţi acolo, acum suntem la Şargorod la 45 de km de Moghilev şi probabil că în scurt timp vom fi mânaţi mai departe într-un sat, să sperăm că va fi ultima haltă. Posibilităţi de câştig nu există, cine mai are câte ceva, dă o pereche de pantofi pe două pâini! Trebuie să avem bani, dacă vrem să ieşim din iarnă, ca să mâncăm, ca acum, o dată pe zi cartofi şi să stăm lungiţi pe podea într-o cameră ţărănească fără sobă, la 15 grade, să nu ne gândim la ceea ce ne mai aşteaptă. Paltonul care ne serveşte noaptea drept pătură, cearşaf nu mai avem demult, ziua îl purtăm mototolit şi arătăm ca atare. Suntem gata să îndurăm totul, numai sa nu fie mai rău ca acum, pentru că este insuportabil. Va rugăm să ne ajutaţi repede, nu lăsaţi neîncercate nici o cale şi nici o posibilitate,
nu ne lăsaţi să pierim într-un mod atât de cumplit, fără ajutorul vostru nu o mai ducem mult timp. Mai vrem să mai trăim o dată zile bune, să fim trataţi ca oamenii. – Din nefericire, puţini oameni şi-au ascuns bine banii, noi nu ne numărăm printre cei norocoşi, nouă ni s-au luat toate lucrurile de valoare (ceasuri, bijuterii, sârme de vase). Ne-au lăsat doar un rucsac uşor şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că ne-au lăsat în viaţă. Mulţi şi-au pierdut-o. Aceia nu sunt dintre cei mai nefericiţi. Avem nevoie de ruble, în mod obişnuit însă de lei.
Trimiteţi-ne şi alimente, de medicamente nu te poţi atinge, săpun, zahăr, lână! Vă rugăm daţi toate acestea celui care vă va aduce scrisoarea, scrieţi-ne şi nouă, găsiţi un curier, adresaţi-vă eventual fam. Landwehr Merang 10, care a trimis rudelor de aici pachete şi bani, adresă de la care sperăm să primim toate acestea de la voi. Acţionaţi rapid, în curând vom fi înzăpeziţi sau nu vom mai fi aici! Arătaţi scrisoarea de faţă fam. Rittberg, str. Slowacki 15. Suntem împreună cu dr. Weisner.